Să continui să iubești când îți spune că nu te mai iubește. Şi crede că nu a mai rămas nimic.
Să poţi să mai iubești când celălalt nu crede că a fost iubire și să iubești încă, pentru mulți ani sau pentru totdeauna.
Să iubești când cele mai mari ezitări ale celuilalt te pun in cele mai dificile situații trăite până atunci şi tu să rămâi şi …să iubești, când plânsul e singura dovadă că îi e dor de tine. Să mai ai curaj să iubești când celalalt nu se mai iubește și nu se mai înțelege, când tot ce vrea e să doarmă și să se trezească peste câțiva ani. Tu să iubești și să tragi de el cu forță către soare, când el se cuibărește la umbră, ca un copil speriat… Să iubești peste puterea oricui de a înțelege și de a crede şi să-l iubești nu numai când radiază de fericire, dar, mai ales, să îl iubești când cele mai întunecate gînduri ale lui, par să îți înghită iubirea… Și să rămâi lângă el, cu el, pentru el, stâlp de rezistență și de putere, cînd nimic nu mai pare să ajute…
Așa arată uneori, iubirea în care nu mai crezi. E un mare curaj să ai așa ceva și totuşi, să pleci. Dar e un și mai mare curaj să-ţi deschizi ochii şi inima ca să înțelegi, să crezi și… să rămâi! Doar ca să…iubeşti!
