Fiecare zi care trece, e pierdută. Ea nu se poate întoarce, noi n-o putem retrăi.
Am fost de multe ori tentată să mă plâng că nu arăt suficient de bine, că sunt obosită, tristă, singură, neînțeleasă sau neiubită. Desigur că sunt multe momente și acum, când cedez aceleiași tentații. Dar am înțeles că viața e azi. Că niciodată nu voi fi mai tânără decât azi și că frumusețea vine din mine. Energia pe care o pun în fiecare gest, în fiecare acțiune, decizia de a zâmbi și capacitatea de a vedea mai degrabă ce am decât ce nu am, mă transformă în bine și îmi suflă în aripi ca să pot zbura mai departe.
Am înțeles că nu pot economisi timp și oameni. Timpul e o resursă miraculoasă, dar nu știi niciodată cât mai ai. Poate fi o oră, poate fi o viață. Și nu are legătură aproape deloc cu felul în care trăiești sau cu vârsta pe care o ai. Singura formă de câștig, este să faci ce poți mai bine cu prezentul tău. Și cred că poți să-ncepi cu ce îți place.
Oricât de singuri am fi, cineva tot se gândește la noi. Poate, mama, poate un frate sau un prieten, poate străinul acela simpatic, care te privea la metrou, când tu o ascultai în căști pe Irina Rimes, cu ,,N-avem timp” … Undeva, nu neapărat lângă tine, cineva consumă timp, gândindu-se la tine. Și, dacă înțelegi ce prețios e timpul, fă și tu ceva important cu el.
Oamenii pe care azi îi avem în viața noastră, nu știu nici ei, cât timp mai au. Unii dintre ei chiar contează. Pentru că te iubesc sau pentru că îi iubești. Din tot ce le poți dărui, cel mai scump, e timpul. Iar ei, ție, la fel. Și îi avem exact acum. Nu îi putem pune deoparte, cu gîndurile lor bune, cu energia lor sau cu tot ce azi, ne-ar putea dărui. Trebuie prețuiți ACUM, pentru tot ce însemnnă și noi știm. Și e simplu să decidem să dăm un telefon, să ne propunem o întâlnire, să dăruim o îmbrățișare sau un sărut. Iar din când în când, poate, cu o cană de ceai cald în față, cu un vis în privire, să ne oprim și să ne facem timp…pentru noi.
