Din prima clipă de viață, deși nu conștientizăm, cea mai mare nevoie a inimii noastre este să fim iubiți și să iubim.
Ochii plini de dragoste ai mamei, mângâierea blândă a bunicii, mândria din vocea tatălui și drăgălășeniile unui frate mai mare, ne dau senzația că suntem acceptați, ne validează și ne dau încredere. Ne spun că suntem importanți, că și noi contăm.
În timp, descoperim că doare să fii respins, doare să nu fi suficient de bun, din comparațiile pe care le auzi, doare să speri și să nu primești, doare să aștepți și să nu vină, doare să crezi și să nu se întâmple… Și avem tendința de a ne feri de dragoste. Cu toată suferința însă, copil, femeie sau bărbat, nu contează… Avem nevoie de dragoste!
In cel mai dur bărbat am ascultat o inimă bătând … Și am simțit sarea din lacrimile lui, pe buzele mele… Dragostea ne dezarmează, ne dezgolește sufletele și ne îmbracă în curaj. Nu se văd, dar pe umeri ne cresc aripi!
O femeie iubită, plutește. Și, dacă ești atent la cum privește, îi vezi în ochi plutirea. Un bărbat iubit calcă pe cărbuni încinși. Și escaladează fără oboseală toate înălțimile posibile ca să ajungă la nivelul iubirii femeii adorate. Poți trece prin orice pentru dragostea asta imprevizibilă și acaparatoare, fără limite și fără liniște, care aduce toată energia lumii într-o poveste. Care te transformă, măcar pentru o vreme, din om în zeu! Și care, atunci când pleacă, ia cu sine toată lumina și toată bucuria și le ascunde în miezul primei nopți de singurătate până la răsăritul unei noi iubiri.
