Și se așternu liniștea. Nu știa dacă mesajul ei explicit, care dădea și cerea in același timp, era prea mult pentru el. Îl iubea nebunește și niciodată, în anii aceștia de când îi intrase în minte și in viață, nu își imaginase mai puțin de o viață cu el. Iluzii… Da, iluziii. Dar mintea noastră are nevoie de iluzii. Ce sunt minunile, acele întâmplări extraordinare dăruite oamenilor, dacă nu rezultatul unor iluzii, despre care cineva, la un moment dat, a avut curajul și puterea de a crede că pot deveni realitate? Toți avem nevoie de iluzii, avem nevoie să credem că și imposibilul poate deveni posibil.
A tras adânc aer în piept, a închis ochii și a căutat cu sufletul, prin cutia ei cu iluzii… Peste toate, întinsă confortabil și senină ca o dimineață de Crăciun, domnea iluzia că într-un an, dintre cei care vor veni, ea ar putea să asculte colinde, să mănânce prăjituri de casă și să urce pe o scăriță ca să împodobească bradul înalt, adus de el, în living. Iar el, de jos, o privea și se bucura de entuziasmul ei, de copil. Se vedea aplecându-se către el, sărutându-l cu drag și rugându-l să pună in priză, luminițele …Iar el, realiza că acela era un moment pe care demult și-l dorise. O femeie caldă care să îi fie mereu aproape pe care să o facă fericită. A pus instalația în priză și beculețele au început jocul de lumini. Ar fi putut jura că se întâmplă chiar atunci. Aveau în ochi bucuria de a fi împreună și asta le lumina nu numai Crăciunul, ci viața întreagă și pe toți cei dragi la un loc. Și, în iluzia aceea de Crăciun, au înțeles amândoi ce urmează, când dragostea se termină. O și mai mare dragoste.