Ce bizară i se păruse la început, ziua aceea… Din primăvară se făcuse brusc iarnă, bătea vântul, era lapoviță și frig. S-a ascuns in mașină repede și l-a sunat. Tremura de frică, deși ceva din tot ce îi spusese cu o zi în urmă, o făcea să creadă că totul va fi bine. O rugase să nu presupună nimic negativ, până nu avea să știe. Dar acel ,,te rog” al lui era unul diferit… blând, dar ferm ca o poruncă. Avea nevoie de o voce mai puternică decât a ei, ca să îi spună că va fi bine. Pe măsură ce el îi vorbea, căpăta o și mai mare încredere și liniște. El mereu făcea asta: îi dădea liniște, o mângâia de aproape sau de departe.
Au povestit și au râs, ca de obicei.
Ce bine că îl avea pe el! Suna posesiv acest ,,îl avea”, dar parcă așa era, un dar neașteptat şi păstrat acum cu toată dragostea. Și nu simțea nicio îngrădire când se gândea cât de a lui devenise ea însăși.
-Ce faci? A întrebat-o scurt.
Singură, pe aici… i-a răspuns, fericită că mai are încă un moment cu el.
-De ce, singură? Iar ea, i-a auzit, parcă, peste cuvinte, zâmbetul.
Cu cine să fiu ? Au plecat toți .
– Cu mine. I-a răspuns el, fericit să o surprindă.
Și i-a spus că se îndreaptă către ea, că e acolo, că a venit să o vadă.
Când? Acum? Acum, acum? Vii?? Chiar vii??
I se părea ireal.Îi era atât de dor de ele! Nu conta că aveau numai cateva minute. Pentru ea, lumea toată se oprise ca să le facă lor loc, ca să îi lase să se vadă, să se întâlnească, să se cunoască. Trecuseră ani de când în inima ei, nu îşi mai facuse cuib, dragostea. Îi era, pur si simplu…bine.