Am primit din copilărie un tipar după care am construit relaţia de cuplu şi apoi familia. Am înţeles că relaţiile pe termen lung se menţin numai dacă facem compromisuri.
Compromisul! Această înţelegere de comun acord, bazată pe renunţări şi concesii reciproce, făcute pentru ca lucrurile să continue, relaţia să meargă mai departe, chiar dacă, pe parcurs, se adună multă frustrare în fiecare dintre noi.
Ajungem undeva, pe la 30 de ani şi nimic din sufletul nostru nu ne cere să oficializăm o relaţie în care suntem, în general, mulţumiţi, dar vin părinţii şi întreabă : ,,Voi, când vă căsătoriţi?” Ca apoi să întrebe ,,voi când faceţi un copil? ” Şi aşa, aproape fără nicio opoziţie, renunţăm treptat la ceea ce ne dădea cândva cea mai mare energie, la proiectele noastre de suflet, ca să bifăm obligaţii sociale, ceva ce ni se cere ca să respectăm reguli, pe care nu le agreăm neapărat. Sau, poate, chiar asta ne dorim. Oricum, aşa ne căsătorim şi adesea, tot aşa vin şi copiii. Care aduc multă bucurie şi motivaţie pentru multe dintre reuşitele noastre, dar ar fi o ipocrizie să nu recunoaştem că tot ei ne anulează intimitatea din cuplu, ne invadează cele mai liniştite momente cu întrebări şi permanenta preocupare la care ne supun. Şi de aici, alte renunţări. La a citi o carte, la a te uita la un film în linişte, la a merge într-o călătorie fără griji. Renunţări mai mici, renunţări mai mari, dar toate, compromisuri care se transformă în frustrări şi gânduri despre cine mai suntem noi, astfel ciuntiţi de neîmpliniri personale?
Şi cum putem să compensăm asta? Da, uneori, prin aşteptări de la aceşti copii… Să fie cei mai buni la şcoală, să fie cei mai talentaţi, la cursul de dans, să fie cei care reuşesc la facultatea pe care noi o considerăm cea mai bună, cei care, da, ar trebui să se căsătorească şi să ne dea bucuria de a avea nepoţi.Dar nu e nimic obligatoriu. Viaţa lor nu e viaţa noastră. Copiii noştri nu trebuie să facă nimic din toate astea. Ar fi minunat ca ei să fie, pur si simplu, fericiţi!
